PreistorieEdit
Reprezentări bidimensionale și tridimensionale ale vulvei, adică picturi și figurine, există de zeci de milenii în urmă. Ele sunt unele dintre cele mai timpurii opere de artă preistorică.
Peștera Chufín, situată în orașul Riclones din Cantabria (Spania), are artă rupestră preistorică care poate fi o reprezentare a vulvei. Peștera a fost ocupată în diferite perioade, cea mai veche fiind în urmă cu aproximativ 20.000 de ani. Pe lângă gravurile schematice și picturile cu animale, există și numeroase simboluri, cum ar fi un cele cunoscute sub numele de „bețe”. Există, de asemenea, un număr mare de desene cu ajutorul punctelor (puntillaje), inclusiv unul care a fost interpretat ca fiind o reprezentare a unei vulve.
O figurină Venus este o statuetă din Paleoliticul superior care reprezintă o femeie. Cele mai multe au fost dezgropate în Europa, dar altele au fost găsite până în Siberia, extinzându-și distribuția în mare parte din Eurasia. Cele mai multe dintre ele datează din perioada Gravettianului (acum 28.000-22.000 de ani), dar există exemple atât de timpurii, precum Venus din Hohle Fels, care datează de cel puțin 35.000 de ani, din Aurignacian, cât și de târzii, precum Venus din Monruz, de acum aproximativ 11.000 de ani, din Magdalenian.
Aceste figurine au fost sculptate din piatră moale (cum ar fi steatita, calcitul sau calcarul), os sau fildeș, sau formate din lut și arse. Acestea din urmă sunt printre cele mai vechi ceramice cunoscute. În total, se cunosc peste o sută de astfel de figurine; practic toate de dimensiuni modeste, între 4 cm și 25 cm înălțime. Cele mai multe dintre ele au capul mic, șoldurile largi și picioarele care se îngustează până la vârf. Diverse figurine exagerează abdomenul, șoldurile, sânii, coapsele sau vulva. În schimb, brațele și picioarele sunt adesea absente, iar capul este de obicei mic și fără chip.
VechimeEdit
Vechii sumerieni considerau vulva ca fiind sacră și un număr mare de poeme sumeriene care laudă vulva zeiței Inanna au supraviețuit. În religia sumeriană, zeița Nin-imma este personificarea divină a organelor genitale feminine. Numele ei înseamnă literalmente „doamna organelor genitale feminine”. Ea apare într-o versiune a mitului lui Enki și Ninsikila, în care este fiica lui Enki și a Ninkurrei. Enki o violează și o face să dea naștere lui Uttu, zeița țesutului și a vegetației. În textele sumeriene, lichidul vaginal este întotdeauna descris ca având un gust „dulce” și, într-un imn nupțial sumerian, o tânără fecioară se bucură că i-a crescut păr pe vulvă. Modele din lut de vulve au fost descoperite în templul Inannei din Ashur; aceste modele au servit probabil ca o formă de amulete, probabil pentru a proteja împotriva impotenței.
Secolele al XI-lea și al XII-leaEdit
Sheela na gigs sunt sculpturi figurative din secolele al XI-lea și al XII-lea reprezentând femei goale care prezintă o vulvă exagerată. Ele sunt grotești arhitecturale găsite pe biserici, castele și alte clădiri, în special în Irlanda și Marea Britanie, uneori împreună cu figuri masculine. Unul dintre cele mai bune exemple poate fi găsit în Turnul Rotund de la Rattoo, în comitatul Kerry, Irlanda. Există o replică a turnului rotund sheela na gig în muzeul comitatului din orașul Tralee. Un alt exemplu bine cunoscut poate fi văzut la Kilpeck, în Herefordshire, Anglia.
Se spune că astfel de sculpturi alungă moartea și răul. Alte grotești, cum ar fi gărgărițele și golanii hunedoreni, făceau frecvent parte din decorațiunile bisericilor din întreaga Europă. Se spune în mod obișnuit că scopul lor era de a ține la distanță spiritele rele prin utilizarea magiei apotropaice. Ele sunt adesea poziționate deasupra ușilor sau ferestrelor, probabil pentru a proteja aceste deschideri.
Weir și Jerman susțin că amplasarea lor pe biserici și trăsăturile grotești ale figurilor, după standardele medievale, sugerează că ele reprezentau pofta feminină ca fiind hidoasă și corupătoare în mod păcătos. O altă teorie, susținută de Joanne McMahon și Jack Roberts, este că sculpturile sunt rămășițe ale unei religii precreștine a fertilității sau a zeiței mamă. O carte din 2016, scrisă de Starr Goode și intitulată Sheela na gig: The Dark Goddess of Sacred Power (Zeița întunecată a puterii sacre), urmărește aceste imagini de-a lungul istoriei și contribuie cu o discuție despre universalitatea „afișajului sacru feminin” în semnificațiile și funcțiile sale de la originile culturii, așa cum se vede în arta rupestră paleolitică, până la includerea imaginii în arta contemporană, în special în arta feministă.
Tradiții folcloriceEdit
Vagina loquens, sau „vaginul vorbitor”, este o tradiție semnificativă în literatură și artă, datând din motive folclorice antice. Aceste povești implică, de obicei, vagine care vorbesc datorită efectului magiei sau al farmecelor și care adesea își recunosc lipsa de castitate.
O altă poveste populară se referă la vagina dentata („vaginul dințat”). Implicația acestor povești este că actul sexual ar putea avea ca rezultat rănirea, emascularea sau castrarea bărbatului implicat. Aceste povești erau frecvent spuse ca povești de avertizare cu privire la pericolele femeilor necunoscute și pentru a descuraja violul.
Artă contemporanăEdit
În 1966, artista franceză Niki de Saint Phalle a colaborat cu artistul dadaist Jean Tinguely și Per Olof Ultvedt la o instalație de sculptură de mari dimensiuni intitulată „hon-en katedral” (ortografiată și „Hon-en-Katedrall”, care înseamnă „ea-o catedrală”) pentru Moderna Museet, din Stockholm, Suedia. Forma exterioară este o sculptură uriașă înclinată a unei femei cu picioarele desfăcute. Patronii muzeului pot pătrunde în interiorul corpului ei, intrând printr-o deschidere vaginală de mărimea unei uși. Saint Phalle a declarat că sculptura reprezenta o zeiță a fertilității, care era capabilă să primească vizitatori în corpul ei și apoi să îi „nască” din nou. În interiorul corpului ei se află un ecran pe care sunt proiectate filme cu Greta Garbo, un iaz cu peștișori aurii și un automat de băuturi răcoritoare. Piesa a stârnit reacții publice imense în reviste și ziare din întreaga lume.
În 1975, artista lesbiană Tee Corinne și-a publicat „Cunt Coloring Book” (Cartea de colorat a păsăricilor), care în viitor conținea mai multe desene cu vagine de femei. Ea a creat cartea pentru a oferi grupurilor de educație sexuală un instrument util pentru înțelegerea vaginelor. În 1981, după trei tipărituri, a fost nevoită să schimbe numele cărții în „Labiaflowers”, dar acest lucru a afectat vânzările, așa că a revenit imediat la numele inițial. Între 1974 și 1979, Judy Chicago, o artistă feministă, a creat instalația de artă cu tematica vulvei „The Dinner Party”. Aceasta constă în 39 de tacâmuri elaborate aranjate de-a lungul unei mese triunghiulare pentru 39 de femei celebre mitice și istorice. Virginia Woolf, Susan B. Anthony, Sojourner Truth, Eleanor de Aquitania și Theodora de Bizanț se numără printre cele omagiate. Fiecare farfurie, cu excepția celei corespunzătoare lui Sojourner Truth (o femeie de culoare), înfățișează o formă de fluture-vulvă viu colorată și cu un stil elaborat. După ce a fost produsă, în ciuda rezistenței din partea lumii artei, a fost itinerată în 16 locuri din șase țări, în fața unui public de 15 milioane de spectatori. Din 2007, a fost expusă permanent la Centrul Elizabeth A. Sackler pentru Artă Feministă de la Muzeul Brooklyn din New York. Chicago i-a acordat Georgiei O’Keeffe un loc important în The Dinner Party, deoarece unele feministe moderne consideră că picturile florale detaliate ale lui O’Keeffe, cum ar fi Black Iris III (1926), evocă o reprezentare voalată a organelor genitale feminine. O’Keeffe a negat în mod constant validitatea acestor interpretări freudiene ale artei sale.
Americana Annie Sprinkle și-a transformat organele genitale în artă performativă cu „Public Cervix Announcement” (Anunțul public al colului uterin), dezvăluit pentru prima dată la începutul anilor 1980 și apoi reluat pentru spectacolul său itinerant din anii 1990, „Post-Porn Modernist”. În cadrul acestuia, ea s-a întins pe spate pe un scaun înclinat pe o scenă joasă, a introdus un speculum în vagin și a invitat membrii publicului să se uite la cervixul ei. Fraza a fost preluată în 2018 de organizații caritabile de luptă împotriva cancerului din Marea Britanie și Australia, cerând femeilor să facă un test Papanicolau pentru a exclude cancerul de col uterin.
Reprezentarea artistică modernă a vaginului coincide cu disecția anatomică și identificarea organelor genitale din secolul al XVIII-lea (de exemplu, William Hunter). Arta contemporană, dintr-o perspectivă feministă, a revizitat și a deconstruit viziunea androcentrică asupra organelor genitale ale femeii și identificarea stereotipică cu subiectivitatea feminină (de exemplu, Ana Mendieta, Enrique Chagoya, Vik Muniz, Candice Lin etc.).
Grupul londonez de artă de performanță Neo Naturists a avut un cântec și un număr numit „Cunt Power”, un nume pe care olarul Grayson Perry l-a împrumutat pentru una dintre primele sale lucrări: „O piesă neetanșă de dimensiuni modeste, făcută din teracotă ca lutul – labiile formate cu grijă cu materialul odată umed, despre mijlocul ei”.
Monologurile vaginului, o piesă episodică din 1996 a lui Eve Ensler, a contribuit la transformarea sexualității feminine într-un subiect de discurs public. Piesa este alcătuită dintr-un număr variabil de monologuri citite de mai multe femei. Inițial, Ensler a interpretat ea însăși fiecare monolog, iar în spectacolele ulterioare au apărut trei actrițe; ultimele versiuni prezintă o actriță diferită pentru fiecare rol. Fiecare dintre monologuri tratează un aspect al experienței feminine, abordând subiecte precum activitatea sexuală, dragostea, violul, menstruația, mutilarea organelor genitale feminine, masturbarea, nașterea, orgasmul, diferitele denumiri comune ale vaginului sau pur și simplu ca aspect fizic al corpului. O temă recurentă în toate piesele este vaginul ca instrument de împuternicire a femeii și întruchiparea supremă a individualității.
Jamie McCartney, stabilită în Brighton, pe coasta de sud a Angliei, a creat Marele Zid al Vaginului, realizat din zeci de mulaje de vulve reale, care prezintă variații ample.
La 22 octombrie 2001, sitcomul de televiziune Everybody Loves Raymond, a prezentat un episod în care Marie a realizat o sculptură abstractă despre care mulți au considerat că arată „nepotrivit” Deși era clar cum trebuia să arate, cuvântul „v” nu a fost niciodată folosit.
Aidan Salahova este o artistă, galeristă și persoană publică din Azerbaidjan. Într-un articol intitulat „Vagina Art Veiled at Azerbaijan’s Venice Biennale Pavilion, Causing Some to Cry Censorship”, Kate Deimling a declarat că, în 2011, „Black Stone” a lui Salahova, o „sculptură care înfățișează piatra neagră din Mecca venerată de musulmani într-o ramă de marmură asemănătoare unui vagin, au fost ambele acoperite”. Ea a reprezentat Pavilionul Azerbaidjanului printre alți artiști naționali la cea de-a 54-a ediție a Bienalei de la Veneția. Două dintre operele sale de artă aprobate anterior de Ministerul Culturii au fost acoperite și, în cele din urmă, au fost scoase din expoziție cu o zi înainte de deschidere, „din cauza sensibilității guvernului față de statutul națiunii de țară musulmană seculară”. Oficialii au declarat că operele au fost deteriorate în timpul transportului. Comentând conflictul, curatorul pavilionului, Beral Madra, a declarat că conceptul sculpturilor îndepărtate a fost interpretat greșit de către guvern și a adăugat că, în cei peste 25 de ani de curatoriat, nu a avut „niciodată parte de un astfel de conflict”.
În 2012, o imagine a unei picturi din 1866 a lui Gustave Courbet reprezentând organele genitale feminine, intitulată „Originea lumii”, postată pe Facebook, a dus la o dispută juridică. După ce un profesor francez a postat o imagine a tabloului, Facebook a considerat imaginea ca fiind pornografică și i-a suspendat contul pentru încălcarea condițiilor sale de utilizare. Huffington Post a numit tabloul „o imagine sinceră a unui vagin”. Mark Stern de la Slate, care a numit tabloul o uimitoare și strălucitoare „….cornerstone a mișcării realiste franceze”, afirmă că profesorul a dat apoi în judecată site-ul pentru că i-ar fi încălcat libertatea de exprimare. În octombrie 2013, artistul Peter Reynosa a creat o „… pictură acrilică roșie și albă care o înfățișează pe Madonna pictată sub forma unui simbol yonic sfidător care arată ca un vagin sau o vulvă.”
101 Vagina este o carte foto alb-negru din 2013, realizată de Philip Werner, cu o prefață de Toni Childs. Cartea conține 101 fotografii nud de prim-plan realizate într-un mod neprovocator, împreună cu o poveste sau un mesaj însoțitor scris de fiecare femeie despre vaginul ei. Fotografiile și poveștile din carte au fost expuse de cinci ori în Australia în 2013, iar în 2014 a avut loc un turneu în SUA și Canada, care a cuprins șase locații. Werner a fost inspirat inițial de The Vagina Monologues, iar subiecții au fost găsiți prin intermediul rețelelor de socializare, după ce Werner și-a făcut public obiectivul de a crea o carte care să aibă atât un scop educativ, cât și unul de celebrare. Poveștile care însoțesc fotografiile abordează diverse teme, inclusiv îmbătrânirea, sarcina, epilarea braziliană, prima întâlnire sexuală și imaginea corporală deficitară. În Sydney, expoziția a fost vizitată de poliție, care a răspuns la o plângere conform căreia imaginile erau vizibile de pe stradă. S-a cerut ca imaginile să fie cenzurate ca parte a unei expoziții de grup la The Sydney Fringe.
Lena Marquise este o artistă vizuală și de performance americană de origine rusă, născută în Rusia. Lucrările sale abordează adesea subiecte legate de munca sexuală și cenzură, stârnind reacții critice pentru erotismul său controversat. În 2014, la Art Basel Miami, Marquise a performat într-o instalație de artă, „Body As Commodity”, la Galeria VECTOR. În această operă de artă, ea a încărcat telefoane mobile cu vaginul ei. Artistul muzical Usher a vizitat galeria VECTOR pe 3 decembrie 2014 și a participat încărcându-și telefonul mobil în interiorul instalației. A fost cea mai importantă știre generată în timpul Art Basel. Galeria VECTOR este curatoriată și operată de JJ Brine, care este un artist vizual și galerist american. El a atras atenția și a stârnit reacții critice pentru că a folosit imagini satanice controversate. Brine și Lena Marquise au colaborat anterior la un scurtmetraj erotic satanic „The Visitor”, scris de Brine și interpretat de Marquise în rolul Bibliei Maria, în care aceasta se masturbează cu un cuțit în timp ce cântă versete patriarhale, ca un comentariu la mutilarea genitală în masă din Egipt.
În Japonia, artista Megumi Igarashi a atras atenția pentru lucrările sale care prezintă vagine și vulve, pe care le consideră „prea ascunse” în Japonia în comparație cu organele genitale masculine. În iulie 2014, Igarashi a fost arestată de autoritățile japoneze pentru că a distribuit date 3D ale vulvei sale celor care au contribuit la campania sa de crowdsourcing. Ea a realizat, de asemenea, sculpturi cu tema vaginului. În timp ce poliția a acuzat-o pe Igarashi pentru operele sale de artă cu tema vulvei și a vaginului, în Japonia există mai multe festivaluri ale falusului în care participanții defilează cu sculpturi masive de penis, o practică considerată acceptabilă de autorități.
În 2015, Anish Kapoor, un artist laureat al Premiului Turner, a creat o controversă cu sculptura sa intitulată „Dirty Corner”, o „pâlnie masivă de oțel așezată în piatră spartă, plasată în grădina… Palatului Versailles”, despre care susține că este o reprezentare a vaginului fostei regine a Franței. În 2016, Lori-Malépart Traversy a realizat un documentar de animație despre anatomia nerecunoscută a clitorisului. În 2017, Alli Sebastian Wolf a creat un model anatomic de aur la scară 100:1 al unui clitoris, numit Glitoris și a declarat că, speră că, în curând, cunoașterea clitorisului va deveni atât de necontroversată încât a face artă despre ele va fi la fel de irelevantă ca și arta despre penisuri.
În 2018, artista britanică Laura Dodsworth a creat o carte și un documentar corespunzător care conținea 100 de fotografii de vagine. Cartea, numită „Womanhood”, a prezentat fiecare vagin de femeie alături de povestea sa personală. Ea a prezentat poveștile femeilor trans, ale femeilor care au suferit mutilări genitale feminine, ale femeilor care au născut și ale femeilor care au fost agresate sexual. ea a decis să facă acest proiect după succesul pe care l-a avut cu bărbații în ‘Manhood’ și a vrut să dea aceeași voce pe care o aveau bărbații, dar pentru femei.