TIM SULLIVAN și NOREEN NASIR, Associated Press
VIENNA, Ill. (AP) – Întrebați prin acest oraș din Vestul Mijlociu afectat de timp, cu vitrinele sale goale, magazinele de antichități prăfuite și afacerile care au migrat spre autostradă, și aproape toată lumea vă va spune că locuitorii de culoare și cei albi se înțeleg foarte bine.
„Rasa nu este o mare problemă pe aici”, a spus Bill Stevens, un gardian de închisoare pensionat alb, cu un zâmbet blând, care bea bere cu prietenii într-o după-amiază de vară. „Niciodată nu a fost, de fapt.”
„Nu avem nicio problemă cu rasismul”, a spus o femeie văduvă de două ori, de asemenea albă, cu o curte îngrijită meticulos și un gard alb.
Dar în Vienna, ca și în sute de orașe majoritar albe cu istorii similare din America, multe lucruri rămân nespuse. Pe aici, aproape nimeni nu vorbește deschis despre violențele care i-au alungat pe locuitorii de culoare în urmă cu aproape 70 de ani, nici măcar nu șoptește numele pe care l-au primit aceste locuri: „orașe ale apusului de soare.”
Dacă nu se numără printre puținii locuitori de culoare.
„Este foarte ciudat și ciudat aici uneori”, a spus Nicholas Lewis, un tată care stă acasă. „De fiecare dată când mă plimb, ochii sunt ațintiți asupra mea.”
Reguli ale unui oraș la apus erau simple: Oamenii de culoare aveau voie să treacă în timpul zilei sau să intre pentru a face cumpărături sau a lucra, dar trebuiau să plece până la căderea nopții. Oricine încălca regulile putea risca să fie arestat, bătut sau chiar mai rău.
Aceste orașe au fost un secret deschis al segregării rasiale care s-a răspândit în mare parte a națiunii timp de cel puțin un secol și care încă mai există în diferite forme, aplicate astăzi mai mult prin tradiție și teamă decât prin reguli.
În întreaga Americă, unele dintre aceste orașe se luptă acum în mod deschis cu istoria lor, recunoscând public legile rasiste acum abandonate sau organizând proteste pentru justiție rasială. Unele orașe vechi din Sundown sunt acum integrate. Dar multe dintre ele au încă mici comunități de negri care trăiesc alături de locuitori care nu se obosesc să își ascundă privirile reci de dezaprobare.
Acest articol a fost realizat cu sprijinul Centrului Pulitzer pentru Reportaje de Criză.
Această parte din sudul statului Illinois a avut cel puțin o jumătate de duzină de orașe sundown. Am venit aici în a doua oprire a călătoriei The Associated Press prin America, o călătorie de reportaj pe care trei dintre noi o fac pentru a analiza modul în care SUA a fost zguduită și modelată de luni de proteste, de pandemia COVID-19, de o criză economică și de alegerile din noiembrie care se apropie.
Am vrut să ne uităm îndeaproape la rasismul sistemic, încercând să înțelegem cum ceva care este atât de zdrobitor de evident pentru unii oameni poate fi complet invizibil pentru alții.
Așa că am mers într-un oraș de mult apus de soare.
Erau numite „orașe gri”, în unele părți ale Americii, „orașe de apus” în altele. Termenii erau folosiți atât de negri, cât și de albi.
De foarte multe ori, în special în suburbiile înstărite care nu voiau să fie cunoscute ca fiind rasiste, nu aveau niciun nume. Dar tot îi țineau la distanță pe rezidenții de culoare. Existau sute de astfel de orașe, spun cercetătorii, care se întindeau de la New York la Oregon. Poate mii.
James Loewen, un istoric care a petrecut ani de zile studiind orașele sundown, le-a găsit în suburbiile din Detroit, New York City și Chicago. Le-a găsit în afara orașului Los Angeles, în satele agricole din Midwest și în orașele de vară din New England.
Câteodată, regulile erau politici oficiale, cu pancarte la marginea orașelor care avertizau negrii să plece până la căderea nopții. De cele mai multe ori, toată lumea – atât negrii, cât și albii – pur și simplu cunoșteau regulile nescrise.
În această zonă, aproape de granițele cu Missouri și Kentucky, tinerii de culoare au fost educați să fie conștienți de orașele pe care ar trebui să le evite.
„Era ceva ce se știa”, a declarat James Davis, 27 de ani, un șofer de camion de culoare din orașul vecin Cairo, care este în mare parte de culoare. „Dar, de asemenea, ceva ce părinții noștri ne-au învățat în creștere.”
În locurile încă considerate orașe de apus, mulți oameni de culoare își urmează acum propriile reguli: Evitați-le dacă este posibil și încuiați-vă ușile mașinii dacă trebuie să treceți prin ele. Dacă opriți pentru benzină, căutați o benzinărie bine luminată, cu camere de supraveghere.
Așa este și în Viena.
„De fiecare dată când vii în oraș, sau intri într-o benzinărie, sau într-un magazin, oamenii se uită la tine”, a spus Victoria Vaughn, o tânără de 17 ani, de origine biracială, care vine în Viena de ani de zile pentru a-și vizita bunicii albi.
„Poți simți cum se uită la tine, cum se holbează”, a spus ea. „Nu am avut niciodată pe nimeni care să-mi spună ceva (rasist) în Viena, dar cu siguranță am simțit ceea ce au simțit despre mine.”
Era în Viena într-o sâmbătă recentă pentru a se alătura unui miting organizat după ce un grup de elevi de la Vienna High School a creat un cont de socializare care includea în titlu expresia „urăsc oamenii de culoare”. Vaughn și bunica ei s-au numărat printre cele aproximativ 50 de persoane care au participat la miting, împreună cu aproximativ 25 de contra-protestatari.
La început, lucrurile au mers bine. Protestatarii și contra-protestatarii s-au rugat împreună. Au vorbit calm despre rasă. Dar nu pentru mult timp.
„Rahat!”, a strigat un bărbat alb mai în vârstă la Vaughn, după ce aceasta a spus că oamenii de culoare nu sunt tratați în mod egal. „Ei primesc același lucru pe care îl primesc și albii!”
Vaughn, a cărei bunică a tras-o ușor înapoi din confruntarea cu bărbatul mai în vârstă și furios, nu este surprinsă că locuitorii albi din Viena nu văd problemele rasiale în jurul lor. Situația este mult mai subtilă astăzi decât atunci când rezidenții de culoare au fost forțați să plece.
„Până când nu trăiești în corpul unei persoane de culoare sau maro, nu vei înțelege”, a spus ea. „Trebuie să cunoști pe cineva care a trăit-o, sau să o trăiești tu însuți, pentru a înțelege cu adevărat.”
Astăzi este doar un câmp invadat de vegetație, de un verde vibrant din cauza ploilor recente.
Dar acum 60 de ani, exista o mică colecție de case de-a lungul acelei porțiuni din strada 7, unde marginile exterioare ale orașului Vienna se lovesc de Little Cache Creek. Toți cei care locuiau acolo erau negri.
Violența a izbucnit în august 1954, după arestarea unui locuitor în vârstă de 31 de ani, Thomas Lee Latham, care a fost acuzat că a bătut cu brutalitate o femeie albă în vârstă cu o sticlă de băutură răcoritoare și că a încercat să o violeze pe nepoata acesteia.
„Negru din Vienna reținut sub acuzația de agresiune cu tentativă de crimă”, a declarat Vienna Times pe prima pagină după ce Latham a fost arestat, la câteva ore după atac. Femeia în vârstă a murit câteva zile mai târziu.
La câteva săptămâni după arestarea sa, Latham a evadat din închisoare. Zeci de oameni înarmați au ieșit pe străzile din Vienna și pe câmpurile din jur, susținuți de câini de vânătoare și de observatori în avioane care zburau la joasă înălțime.
În câteva ore, grupul de case ale negrilor de pe strada 7 erau în flăcări, fumul și flăcările ridicându-se deasupra orașului.
Aproape o săptămână mai târziu, Latham s-a predat și a pledat vinovat. La o zi după ce s-a predat, a fost condamnat la 180 de ani de închisoare.
Până atunci, locuitorii de culoare ai orașului dispăruseră.
„Comunitatea de culoare, din acel moment, a dispărut din Vienna”, a declarat Darrel Dexter, un istoric și profesor de liceu care a studiat violențele din 1954.
Oamenii de culoare au trăit în Vienna și în împrejurimi încă de la sfârșitul anilor 1820 sau începutul anilor 1830, a spus Dexter. Dar el estimează că, după incendii, poate 50 de persoane au fugit din oraș. Ulterior, orașul a despăgubit locuitorii de culoare pentru casele pierdute, a relatat Times, deși nu există niciun indiciu că cineva a fost vreodată urmărit penal.
La recensământul din 1950 figurau 54 de persoane de culoare care locuiau în Vienna.
În 2000, figura unul.
La câteva blocuri de câmpul unde a trăit odată comunitatea de negri din Vienna, pe o stradă îngustă fără ieșire, o bunică cu unghii roz și un râs ușor veghează asupra unei familii extinse care acoperă o mare parte din diviziunea alb-negru a Americii.
Nu sunt ceea ce te-ai aștepta să găsești aici.
„Este sanctuarul nostru”, a spus Maribeth Harris despre stradă. Una dintre fiicele ei locuiește alături. O alta locuiește peste drum cu prietenul ei, Nicholas Lewis. Harris are custodia a trei nepoți, în timp ce Lewis are grijă de al patrulea, un copil de 18 luni în pijama Spiderman într-o după-amiază recentă.
Harris, soțul ei și fiicele lor sunt albi. Lewis este de culoare. Nepoții sunt biraciali.
„Aceasta este propria noastră mică lume aici jos”, a spus Harris, oftând înainte de a începe să enumere unele dintre problemele cu care s-a confruntat familia. „Ei pur și simplu trec totul sub preș.”
A fost momentul în care unul dintre copii a fost numit „pâine prăjită arsă” de către un coleg de clasă. Sau când o femeie în vârstă a trecut pe lângă familie la o cină la biserică și i-a numit cu voce tare pe copii „blestemați de metiși.”
A fost ziua în care copilul de 10 ani a venit acasă cu o întrebare dureroasă: „Bunico, de ce trebuie să fiu negru?”
Ea și soțul ei s-au mutat la Viena în urmă cu aproximativ 10 ani din nordul Illinois, urmărind munca și un cost al vieții mai ieftin. Dar, cu nepotul ei cel mare care se apropie de adolescență, ea știe că ar trebui să plece curând, înainte de a trebui să-și facă griji cu privire la lucruri precum confruntările cu poliția.
„Vrem să plecăm de aici”, a spus ea. „Trebuie să ne dăm seama ce este bine pentru ei. Și Viena nu va fi bună pentru ei.”
Lewis s-a alăturat micii enclave în urmă cu doi ani, așteptându-se la o vizită scurtă, dar a rămas după ce prietena lui, una dintre fiicele lui Harris, a rămas însărcinată.
Este un bărbat modest, profund îndrăgostit de fiul său mic, Nick. Dacă nu a simțit înțepătura rasismului deschis în Viena, este epuizat de modul în care rezidenții îl urmăresc în mod constant.
Este complicat, a adăugat el, pentru că majoritatea oamenilor sunt prietenoși odată ce îl cunosc. Dar el crede, de asemenea, că familia sa ar trebui să plece.
„Nu vreau ca fiul meu să fie crescut aici jos”, a spus el. „Nu vreau ca el să fie aici unde (oamenii albi) sunt tot ceea ce vede.”
Ei se numesc The Gunsmoke Club.
Sediul clubului lor, la câțiva kilometri de Viena, este o veche benzinărie, transformată mai târziu într-un magazin și acum un loc de întâlnire pentru o duzină de prieteni. Este în parte atelier, în parte bar, în parte magazin informal. Dar, în principal, este un loc unde o gașcă de bărbați cu părul cărunt își petrec timpul, beau bere ușoară și retrăiesc o fărâmă din copilăria lor în fiecare zi la prânz cu reluări ale serialului „Gunsmoke”, serialul TV despre un șerif al cărui tupeu de oțel și revolver Colt menținea pacea în Vestul american.
„Asta a format această națiune!”, a spus Rick Warren, un bărbat de 65 de ani în blugi și tricou, glumind doar parțial. „‘Gunsmoke’ și John Wayne!”
Aceasta este o parte profund conservatoare a națiunii – 77 la sută din județ a votat pentru președintele Donald Trump la alegerile din 2016; doar 19 la sută au mers pentru Hillary Clinton. Clubul Gunsmoke reflectă acest lucru. Ei sunt pro-Trump, anti-avort, sunt virulent împotriva controlului armelor de foc și nu au încredere în regulile coronavirusului și în mass-media (deși, după ce s-au încălzit, au fost foarte primitori cu noi).
Pentru ei, rasa a devenit o problemă răsucită mult peste proporții, o baghetă pentru liberalii ipocriți.
„Într-adevăr, avem o țară bună și cred că, probabil, există un oarecare rasism care se întâmplă. Dar încerc să nu fiu rasist”, a declarat Stevens, gardian de închisoare pensionat, în tracul său blând, despre protestele din acest an privind nedreptatea rasială. „Cred că exagerează puțin.”
Warren este mai tranșant, lovindu-se cu pumnul de o masă din plăci aglomerate atunci când se enervează cu adevărat.
„Am avut prieteni negri. Am avut dădace de culoare. Am avut oameni de culoare care au avut grijă de mine de-a lungul copilăriei mele”, a spus el. Dar relațiile rasiale ușoare din tinerețea sa s-au pierdut, a spus el, când președintele Lyndon Johnson, care a promovat unele dintre cele mai importante legi privind drepturile civile din secolul XX, „a venit și le-a transformat într-o grămadă de rahat rasial!”
Apoi mai este și fostul președinte Barack Obama, care vorbește în mod regulat despre mama sa albă din Kansas și tatăl său negru din Kenya, dar care se identifică personal ca fiind de culoare.
„El pretinde că este negru!” a spus Warren, bătând în masă. „Ce naiba s-a întâmplat cu mama lui albă?”
Un alt bărbat își trage mai târziu cămașa la spate pentru a arăta că acum poartă un revolver de calibrul .357-magnum ascuns în blugi, îngrijorat de tulburările care au izbucnit ocazional în timpul protestelor rasiale din acest an.
Viena propriului trecut violent nu iese la iveală până când bărbații nu sunt întrebați despre el.
Stevens avea în jur de 10 ani când s-a întâmplat.
„Când le-au dat foc atunci, mulți dintre ei și-au făcut bagajele și au plecat în nord”, a spus Stevens, care a spus că a urât să-și vadă colegii de clasă de culoare alungați din oraș.
„Pentru o lungă perioadă de timp au fost foarte, foarte puțini negri în acest comitat, iar apoi au început să se întoarcă mai ușor”, a spus el. „Avem câteva familii în plus aici acum, dar ne înțelegem bine.”
Câte orașe de la apus au mai rămas? Rareori mai este clar. Legile deschis rasiste sunt acum în mare parte ilegale, iar puține orașe doresc infamia de a fi cunoscute pentru că îi țin afară pe negri. Cercetătorii se bazează adesea acum pe date demografice, analizând cu atenție orașele care au o populație de negri minusculă.
Istoricul Loewen spune că numărul acestora este în scădere clară, catalogând multe dintre ele ca fiind orașe sundown „în curs de recuperare”, unde rezistența organizată față de rezidenții de culoare a luat sfârșit, dar diferența rasială poate rămâne mare. Viena s-ar încadra aproape sigur în această categorie.
Dexter vede speranță în zecile de orașe cu istorii rasiste care au organizat proteste pentru justiție rasială, de la infamul oraș sundown din Illinois, Anna, până la Howell, Michigan, care a găzduit cândva un lider puternic al Ku Klux Klan, pe care locuitorii negri din Detroit l-au evitat mult timp.
„Cred că există multe schimbări și progrese care se fac astăzi. În cea mai mare parte cred că acest lucru vine din faptul că oamenii vorbesc despre această problemă”, a spus el. „Oamenii nu au vrut să vorbească despre asta înainte.”
Dar, în timp ce protecțiile legale și schimbarea moravurilor au diminuat puterea orașelor de la apus, există încă multe dintre ele cu istorii rasiste bine cunoscute. Uneori, orașele știu că trecutul lor violent ține la distanță minoritățile rasiale. Uneori, acel trecut îi face pe acei minoritari să le evite.
„Nu prin lege” negrii rămân o populație minusculă în multe orașe, a spus Dexter. „Este prin tradiție.”
Chiar și în Viena lucrurile se schimbă.
Dar tot atât de încet.
În 2010, recensământul american a spus că în Viena erau 1.434 de persoane. Șaisprezece dintre ei erau de culoare.
Acest articol a fost corectat pentru a schimba numele unui oraș în Howell, și nu Hopewell, Michigan.
.