Salazar: Dictatorul uitat

Când vorbim despre dictaturile europene ale secolului al XX-lea, a devenit aproape un clișeu să ne referim la Hitler, Mussolini și Stalin. Dar Europa de Vest a cunoscut o altă dictatură care, deși nu a avut același impact ca celelalte trei, a afectat în mare măsură evoluția Portugaliei.

Născut în 1889 în Portugalia rurală, într-o familie relativ bogată, tânărul Salazar a frecventat seminarul catolic și a cochetat cu ideea de a se alătura clerului, dar s-a răzgândit și și-a continuat studiile de drept la Universitatea din Coimbra. Implicarea sa în politică s-a născut din concepții puternic impregnate de catolicism, în contextul curentului anticlerical promovat de Prima Republică Portugheză (1910-1926). A intrat oficial în politică la începutul anilor 1920 în cadrul Partidului Catolic, dar, la început, s-a dedicat mai mult carierei sale de profesor de drept.

António de Oliveira Salazar a fost prim-ministru al Portugaliei între 1932 și 1968. Este fondatorul a ceea ce el a numit „Statul Nou”, un regim autoritar de dreapta care a condus țara până în 1974. Regimul s-a opus nu doar comunismului și socialismului, ci și liberalismului. „Statul Nou” s-a bazat pe principii conservatoare, naționaliste și, nu în ultimul rând, clericale. Salazar urma să construiască din Portugalia un imperiu care să fie o adevărată sursă de civilizație și stabilitate pentru posesiunile din Africa și Asia.

După lovitura de stat din 1926, care a pus capăt primei republici, a intrat în guvern ca ministru de finanțe în timpul regimului numit Ditadura Nacional (Dictatura Națională), inițiat de președintele Carmona în 1928. În 1932 a devenit prim-ministru și având imaginea unui ministru onest și foarte eficient, s-a bucurat atât de sprijinul președintelui, cât și de cel al multor facțiuni politice, dintre care conservatorii catolici i-au fost cei mai loiali.

„Statul nou”

Însuși termenul ales pentru denumirea noului regim se referă la principiile de bază ale ideologiilor totalitare ale secolului XX. La fel ca fascismul, nazismul sau comunismul, concepția lui Salazar se baza pe ideea schimbării totale, a construirii unui nou stat și, implicit, a omului nou, pentru a promova o serie de valori considerate absolute.

În 1933, Salazar a introdus o nouă constituție care îi conferea puteri mult mai largi, permițându-i să instaureze un regim autoritar și antiparlamentar. Deși de dreapta, regimul său se deosebește de cel german sau italian prin lipsa unui lider carismatic, prin principiul expansionist, prin structura de partid unic și printr-o oarecare moderație în utilizarea violenței.

Un loc foarte important în teoria pe care s-a bazat Statul Nou a fost ocupat de tradiționalismul catolic al lui Salazar. Aceștia credeau în necesitatea de a controla modernizarea economică a țării pentru a apăra valorile religioase și rurale ale țării.

Una dintre numeroasele critici aduse regimului său este că nu a acordat nicio atenție educației. La acea vreme, Portugalia era o țară cu un nivel foarte scăzut de alfabetizare, iar guvernul a luat prea puține măsuri pentru a-l îmbunătăți.

Ca în orice regim autoritar, un rol important a fost jucat de poliția secretă numită PVDE (Polícia de Vigilância e de Defesa do Estado). Înființată în 1933 după modelul german al Gestapo, aceasta a devenit ulterior PIDE (Polícia Internacional) și a fost principala forță prin care au fost trimiși prizonierii politici (comuniști, persoane implicate în mișcările de eliberare din coloniile africane etc.).

Relații cu Europa

În ciuda asemănărilor cu cel de-al Treilea Reich, cea mai mare dintre ele fiind disprețul față de comunism. Relațiile Portugaliei cu Germania au fost slăbite. Atât Salazar, cât și publicul portughez nu aveau încredere în Hitler. În timpul războiului, țara a rămas neutră, dar, pe baza unei vechi alianțe cu Anglia, a fost obligată să ofere ajutor Marii Britanii, astfel că a permis Aliaților să instaleze baze militare în Azore.

După război, Portugalia lui Salazar a fost invitată să semneze Tratatul de la Washington, fiind singurul membru fondator al NATO cu un regim nedemocratic. Acest lucru se explică prin interesele strategice ale NATO, care avea nevoie de Azore în posesia Portugaliei.

Pentru regimul lui Salazar, imperiul de peste mări era o parte integrantă a identității naționale, de unde și opoziția puternică față de decolonizare. Această rigiditate i-a adus multe critici din partea țărilor occidentale și a fost una dintre principalele fisuri în sistemul Noului Stat.

Cu toate acestea, moartea lui Salazar în 1968 nu a adus sfârșitul regimului său, care a continuat până în 1974 sub conducerea lui Marcelo Caetano, unul dintre cei mai loiali acoliți ai săi. Cu toate acestea, presiunea internațională puternică și instabilitatea internă au dus la prăbușirea Noului Stat, care s-a încheiat cu ceea ce a devenit cunoscut sub numele de „Revoluția garoafelor”.”

.